Brăila Tolerantă

braila

Asta gândesc mulţi dintre locuitorii primului port la Dunărea Maritimă.

         Judecând după modul în care românii majoritari ai locului au convieţuit cu multele etnii cu care au împărţit Brăila şi afacerile locale, lucrurile par a sta aşa.

         Toleranta (din latinescul: tolerare = a suporta) este un termen social, etic si religios aplicat la o colectivitate sau la un individ, care defineste respectul libertatii altuia, a modului sau de gandire si de comportare, precum si a opiniilor sale de orice natura (politice, religioase etc.). (citat din articolul Toleranta Crestina http://www.crestinortodox.ro/religie/toleranta-crestina-123930.html)

            Din multele surse accesibile rezultă că toleranţa este o virtute; nu te naşti cu ea, se dobândeşte prin voinţă şi exerciţiu.

         Până prin 1950, această virtute şi-a păstrat, pentru o parte însemnată a locuitorilor Brăilei, înţelesul social care a permis traiul în condiţii foarte onorabile amestecului etnic, profesional, religios al oraşului. După, ceva s-a alterat.

Clemenţă, răbdare, indulgenţă găsesc în dicţionarul de sinonime, printre altele câteva.

  „Clemenţa aceasta, din care s-a făcut o virtute, se practică uneori din vanitate, câteodată din lene, adesea din teamă şi, mai totdeauna, pentru toate trei la un loc” (La Rochefocauld),  scria acum vreo 375 de ani filozoful francez.

O parte tot mai mare a urbei, nemaicontând acum de unde provine, a început să practice toleranţa ca fiind clemenţă. Şi după cum lesne se poate observa, firea omului nu se schimbă, de vreme ce la aproape patru secole distanţă în timp, omul se comportă la fel!

„Tolerăm” aproape orice, indiferent dacă este sau nu moral, etic, foarte probabil pentru a nu fi ţinta unei reacţii pe măsură:  „Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura.” spune Sfantul Evanghelist Matei (7, 1-2) la indemnul Mantuitorului Hristos.

Şi astfel, un oraş model pentru restul ţării vreme de 100 de ani, a devenit, de la o decadă la alta, un model al toleranţei! Pentru că acum, brăilenii tolerează orice: comportament grosolan, mârlănie, hoţie, murdărie, prostie, ignoranţă, ipocrizie, lipsă de cultură…!

Frica modelează caracterele şi asta se vede cu ochiul liber. Au trecut 27 de ani de la aşa numita revoluţie din 89 şi oamenilor le este în continuare frică să vorbească liber. Pe ici pe colo mai apar ceva comentarii la adăpostul unor nume false, sau îşi varsă umorile defecte sub protecţia pungilor cu bani cine ştie cum obţinuţi. Frica dictează atitudinea pentru că relaţiile de tip feudal sunt la ele acasă începând din familie şi sfârşind cu cele de serviciu.

Scriam cândva pe net, în glumă, să li se propună parlamentarilor „Ius primae noctis”, la câte drepturi şi-au tot acordat, dar un amic mi-a precizat că nu este cazul, se practică regulat din perioada comunistă până în zilele noastre!

După care ne mirăm feciorelnic de ce Brăila arată astfel!

Poate vă amintiţi care este cel mai cunoscut cântecel al Brăilei, pe care şi locuitorii ei, şi străinii îl fredonează cu pasiune, cunoscând bine versurile: La Tanti Elvira….! Versurile imnului naţional se ştiu mai puţin!

Brăila tolerantă a devenit de toleranţă! Din ce în ce mai mult. Şi până nu vom cunoaşte şi recunoaşte ce am devenit, nu cred că vom putea schimba ceva!

Lucian Ţilea                                                        24.05.2017

Zona umedă Balta Brăilei Nord

Zona umeda mal drept Dunare Braila

Începută ideea în 2007 din dorinţa de a creşte suprafaţa oraşului cu spaţiu verde, Brăila având a doua densitate de populaţie după Bucureşti, după aproape 10 ani de cereri, instanţe de judecată (pentru că malul drept al Dunării din dreptul Brăilei, recte Insula Pastramagiilor, a fost în intravilanul oraşului până în ’45) cele cca. 450 ha. ni s-au părut o oportunitate grozavă pentru o populaţie care a uitat că vieţuieşte la marginea unei Bălţi, uriaşe până acum 67 de ani.

‘Vârful de săgeată” delimitat de conturul cu linie albă reprezintă zona despre care facem vorbire. Privalul Corotişca este evidenţiat cu linie albastră, Privalul Filipoiu cu linie verde. Comunicarea bălţilor, japşelor şi canalelor interioare ale acestui Inland acvatic cu apa Dunării se face, până la cota de 500 cm. doar prin Corotişca. Peste această cotă apa poate pătrunde prin mult mai multe locuri.

De altfel, Iezerele din Ostrovul Fundul Mare, din amontele Brăilei, parte a Parcului Natural Balta Mică a Brăilei, încep să fie alimentate acum prin Privalul Hogioaia de la cota 400 cm. în sus. Zona de Nord despre care vorbim este într-o situaţie mai bună, alimentarea începând de la 300 cm.

După vechea tradiţie a Bălţii de a se construi stăvilare la intrarea pe Privalurile principale, a se vedea Hogioaia, care a funcţionat până la marea inundaţie din 2007 cu cote de peste 670 cm., Chirchineţu, din Insula Mică, unde stăvilarul încă mai există, ne-am gândit că am putea păstra apa de peste 350-400 cm. în interiorul acestui perimetru acvatic, împrospătată de fiecare dintre creşterile peste acest nivel ale Dunării.

Suprafaţa este înconjurată de maluri de pământ ca ale Ostroavelor fluviale, cu cote de înălţime potrivite reţinerii nivelului de apă amintit. Înălţimea luciului de apă nu va depăşi partea de bază a construcţiei hidrotehnice a digului de apărare fluvial care înconjoară incinta Bălţii desecate a Brăilei, impropriu denumită Insula Mare.

Din cele cca. 450 ha. ale acestui parc acvatic, peste 80 ha. pot fi astfel cu luciu de apă. Evident, trebuie făcute măsurători riguroase pentru a şti cu precizie dacă nivelul de adâncime al apelor interioare este cuvenit pentru o dezvoltare naturală a ecosistemului acestui spaţiu.

Interiorul acestui parc nu este influenţat de împăduririle cu Populus Alba ale Ocolului Silvic arondat.  Exploatarea spre interior a speciilor de arbori este prea costisitoare şi nu a prezentat interes. Asta a făcut ca speciile locale să se dezvolte natural.

Există posibilitatea unei colaborări cu Romsilva locală pentru a începe o replantare pe exterior, la Dunăre, a Plopului negru autohton, Salcia alba, aşa încât contribuţia antropică să se apropie cât mai mult de speciile locale.

Evident, ceea ce noi ne propunem pentru început este să vedem dacă realizarea unui stăvilar poate să ne producă începutul unui asemenea parc şi acest lucru să fie benefic pentru natură.

Şi cum nimic nu ne poate opri să ne închipuim că vom face ce vrem, în Sudul acestei suprafeţe de cca 450 ha., am desenat un contur cu linie roşie, însemnând cca. 20.000 ha., zona cea mai joasă a incintei desecate a Bălţii Brailei. Această suprafaţă reprezintă partea cea mai puţin productivă a incintei agricole, datorită infiltraţiilor masive de apă din Dunărea majoră. Acesta este şi motivul pentru care, atunci când au făcut desecările între 1968 şi 1972 au lăsat partea din incintă a Filipoiului neastupată cu pământ, pentru a face drenaje permanent.

Aceeaşi suprafaţă a înseamnat cea mai spectaculoasă parte a Bălţii Brăilei, cu multe canale, bălţi, grinduri. Drept pentru care noi ne gândim că putem să-i scutim pe agronomi de o muncă costisitoare de asanare a acestei suprafeţe, renaturând-o.

Evident că aceste ultime gânduri nu au nimic a face imediat cu proiectul minor pe care acum ni-l propunem, dar vrem să începem de undeva, pentru ca alţii, mai în putere şi mai înţelepţi ca noi să aibe de unde continua.

Şi pentru a avea o viziune cât mai apropiată de năzuinţele noastre, spunem că avem în gând să propunem o punte pietonală şi de biciclete peste Braţul de Dunăre dintre Brăila şi fosta Insulă a Pastramagiilor. Pentru a transforma aceste 450 ha. într-un real Parc al Brăilei.

Şi dacă această punte se va prelungi în timp peste acest parc, trecând Dunărea Veche către Dobrogea vecină, înseamnă că putem oferi accesul către Parcul Naţional Munţii Măcin tuturor celor care apreciază realmente natura, în armonie cu ea.

Lucian Ţilea                                                                                                                       09.05.2017

Această prezentare necesită JavaScript.

 

 

Brăila, văzută de sus

Aşa un titlu înseamnă cu siguranţă o provocare. Şi da, asta este. O provocare pentru cei care mai au răbdare să citească mai mult de un titlu scurt dintr-un ziar, reclamă sau mai ştiu eu ce mai caută lumea pe „Net”.

Mai acum un secol, Brăila avea „lumea” ei. Acum, îşi învaţă copiii să fugă în „lume”. Brăila îşi goneşte odraslele „să le fie mai bine”. Şi odraslele fug rupându-şi călcâiele să facă bani pentru Beemwane şi Merţane ca ale infractorilor aborigeni, în care să-şi facă singuri poze de se cheamă „Selfi” şi să le „posteze pe Feisbuk” să vadă lumea proastă de-a rămas că ei sunt ăi deştepţi de-au plecat.

Nu mai au răbdare să muncească îndeajuns aici, până străzile vor fi potrivite pentru maşinile „bengoase” pentru care vor plăti tot restul vieţii lor.

Dar printre proştii de noi ce-am rămas, mai sunt şi alţi posesori de titluri la purtători: fii şi fiice de personaje care au devenit în ultimii 27 de ani conţi şi contese, lorzi şi baroni pentru care Brăila noastră dintotdeauna este un dormitor luxos aşezat într-o mare groapă, din care fug ca de dracu la sfârşit de săptămână, în limuzinele scumpe şi nepotrivite amărâtei Brăile.

Fac şcoli scumpe cu nume pompoase pe saci cu bani de la „babaci”, după care se întorc liniştiţi să mai stoarcă ceva „mălai” din groapa asta pe care nici ai lor, nici bunicii lor n-au construit-o, dar cu toţii în cor o măzgălesc cu pretenţiile lor de „Păturici”.

braila-satelit

Dar cred că îndeajuns de mult am insistat pe cauza murdăriei acestui biet oraş. Să urcăm până pe la 20 km. Arată bine, zic eu. Apă din belşug, agricultură la greu, ditai Balta la doi paşi, pare-se că-i de bine.

Şi dacă apa asta-i Dunărea, iar pare în regulă. Ăştia 20 de Km. sunt tot cât ăia pân’la Galaţi, oraşul mai din vale. Interesant este că şi gălăţenii au exact aceeaşi părere despre Brăila. Dar şi despre brăileni….

Mai dăm drumul la gaz din balon şi coborâm.

braila-10km

Interesant cât de mare e Dunărea comparativ cu Brăila; lăţimea fluviului este comparabilă cu jumătate din oraş. Asta ar explica pe de-a-ntregul de ce totul pleacă şi ajunge la Dunăre. De urmărit de o parte şi de cealaltă a fluviului care este activitatea omenească!!! S-ar părea că interesul brăilenilor pentru măreţul Istros s-a cam diluat în ultimele câteva sute de inundaţii…!

Glumeam odată, că pentru mulţi dintre cei care vieţuiesc în Brăila, Dunărea aproape nu există pentru că primul lor scăldat l-au făcut într-un canal de irigaţii. Şi spre marea mea surprindere, gluma s-a transformat în istorie: un personaj din anturajul de atunci a afirmat cu seriozitate că este adevărat, în localitatea din inima Barăganului de unde venea, acolo se scălda lumea…..!

braila-260m

Şi aşa arată Portul de ambarcaţiuni, zis şi Marina, de la 260 m. Dacă măriţi imaginea, puteţi să număraţi câte bărci sunt într-un oraş port la Dunărea Maritimă, la capatul de Nord al Bălţii Brăilei, adică 100.000 ha. de Bălţi, Iezere, Privale!  Şi vă spun eu câte autoturisme sunt înregistrate în oraş: vreo 80.000!

Să nu vă închipuiţi cumva că toate astea se datorează perioadei de după anii 90! Nici vorbă! Până-n 89, înfloritoarea economie comunistă abia dacă permitea, evident tot prin celebra „descurcare”, achiziţionarea vreunei amărâte de bărci cu rame, din lemn sau tablă, fibra de sticlă fiind pe atunci o „minune” de foarte puţini tangibilă. Şi fireşte, celebrul Veterok de câteva mârţoage putere, la fel de fiabil pe cât erau şi celelalte produse sovietice…

Este limpede că mârlănia, prostul gust, servilismul şi alte asemenea caracteristici omeneşti au făcut ravagii şi-n perioadele dintre şi dinainte de războaie. Dar ridicat la rang de necesitate socială ca după 50, nici vorbă să fi fost. Atât de bine s-au înşurubat în mentalul colectiv dispreţul faţă de locul pe care îl locuiesc, de autorităţi, oricare or fi alea, lipsa de respect pentru tot şi toate, fuga de orice responsabilitate, îndeosebi în cei aproape 50 de ani de comunism, încât se transmite aproape genetic, nu doar prin educatie, generaţiei crescute de noi.

Te înfioară mânia proletară cu care mulţi vorbitori înfierează dispariţia plimbărilor cu vaporul pe Dunăre! Şi asta doar pentru că, din lipsa de subiecte gazetăreşti, se bate monedă pe aiureala asta fără margini! Imaginaţi-vă un calcul de o mare simplitate: dacă mai sunt cam 40.000 de pensionari, din cei care ar fi putut să beneficieze de mai sus amintitele binefaceri comuniste, şi între Brăila şi Galaţi erau două curse dus-întors pe zi, cu nave de tip Mogoşoaia sau Mirceşti, pe care se ambarcau să presupunem 2/3 din capacitatea de 160 pasageri, adică vreo 100, asta înseamnă 200 de pasageri pe zi. Şi cum ştim că se lucrau 6 zile pe săptămână, măcar până la 16.00, cu toţii fără discuţie, rămânem cu 3 curse pe   săptămână pentru plimbare. Restul erau navetişti şi/sau oameni ai muncii în delegaţii. Aşadar, 300  pe săptămână. Ori 4 să calculăm lunar şi ori 10, că iarna mai o ceaţă, mai o gheaţă, navetiştii luau trenul, se fac 12000 pe an. Şi facem ori 10, ies 120000, adică pensionarii de acum puteau teoretic, în zece ani de tinereţe comunistă, să beneficieze de maximum trei curse cu bărcuţa la Galaţi şi-ndărăt!

Oare cine a stat vreodată să facă aşa o trăznaie de calcul, doar pentru a demonta o practică gazetărească veche de când lumea! Dar cât îi de uşor să înghiţi nemestecat…..!

Este aproape înfricoşător gândul că au trecut cam 50 de ani de comunism peste oraşul acesta şi nimeni nu vorbeşte despre asta. Mă uimeşte câtă bucurie emană din spusele locuitorilor de acum ai oraşului când vorbesc despre comoara patrimonială  arhitecturală, cea mai întinsă din intreaga Românie. Dar când am îndrăzneala să întreb ce construcţie monumentală, demnă de a fi luată în seamă laolaltă cu cele de dinainte, s-a construit între 1947 şi 2017, adică fix în 70 de ani, primesc tot felul de explicaţii aiuritoare, dar nici un exemplu!

Să cred că dacă tineretului i se spune să „ia viteză”, celor ca mine ar putea să ni se propună să luăm altitudine?

Şi ce s-ar întâmpla, dacă în aceste zile în care şleahta de conducători este mai determinată ca oricând, cu Kalajnikov-ul la ceafă, să ne dezbine iar, de data asta între tineri şi bătrâni, bugetari şi privaţi pentru a ne mâna din nou spre Soare Răsare, am începe să gândim cu mintea noastră, să ne cumpănim viaţa de-am trăit-o şi pe cea de va veni, şi să pricepem o dată pentru totdeauna că Brăila nu-i nici dormitor, nici cămin de nefamilişti, nici tarlaua unor infractori mai mari sau mai mici.

Că legea, atâta câtă este ea, e singura care ne apără;  nu relaţiile, finii, naşii, cumetrii, de abuzurile conţilor şi conteselor, lorzilor şi baronilor  pe care i-am lăsat liniştiţi să se nască şi să crească şi să ne asuprească.

Cred că în loc de altitudine voi lua atitudine. Încă nu ne-au luat dreptul de a vorbi. Şi până să ne trimită în Gulag, să comunicăm între noi cât mai putem.

Mâcar atât!                                                                  Lucian Țilea