Brăila, văzută de sus

Aşa un titlu înseamnă cu siguranţă o provocare. Şi da, asta este. O provocare pentru cei care mai au răbdare să citească mai mult de un titlu scurt dintr-un ziar, reclamă sau mai ştiu eu ce mai caută lumea pe „Net”.

Mai acum un secol, Brăila avea „lumea” ei. Acum, îşi învaţă copiii să fugă în „lume”. Brăila îşi goneşte odraslele „să le fie mai bine”. Şi odraslele fug rupându-şi călcâiele să facă bani pentru Beemwane şi Merţane ca ale infractorilor aborigeni, în care să-şi facă singuri poze de se cheamă „Selfi” şi să le „posteze pe Feisbuk” să vadă lumea proastă de-a rămas că ei sunt ăi deştepţi de-au plecat.

Nu mai au răbdare să muncească îndeajuns aici, până străzile vor fi potrivite pentru maşinile „bengoase” pentru care vor plăti tot restul vieţii lor.

Dar printre proştii de noi ce-am rămas, mai sunt şi alţi posesori de titluri la purtători: fii şi fiice de personaje care au devenit în ultimii 27 de ani conţi şi contese, lorzi şi baroni pentru care Brăila noastră dintotdeauna este un dormitor luxos aşezat într-o mare groapă, din care fug ca de dracu la sfârşit de săptămână, în limuzinele scumpe şi nepotrivite amărâtei Brăile.

Fac şcoli scumpe cu nume pompoase pe saci cu bani de la „babaci”, după care se întorc liniştiţi să mai stoarcă ceva „mălai” din groapa asta pe care nici ai lor, nici bunicii lor n-au construit-o, dar cu toţii în cor o măzgălesc cu pretenţiile lor de „Păturici”.

braila-satelit

Dar cred că îndeajuns de mult am insistat pe cauza murdăriei acestui biet oraş. Să urcăm până pe la 20 km. Arată bine, zic eu. Apă din belşug, agricultură la greu, ditai Balta la doi paşi, pare-se că-i de bine.

Şi dacă apa asta-i Dunărea, iar pare în regulă. Ăştia 20 de Km. sunt tot cât ăia pân’la Galaţi, oraşul mai din vale. Interesant este că şi gălăţenii au exact aceeaşi părere despre Brăila. Dar şi despre brăileni….

Mai dăm drumul la gaz din balon şi coborâm.

braila-10km

Interesant cât de mare e Dunărea comparativ cu Brăila; lăţimea fluviului este comparabilă cu jumătate din oraş. Asta ar explica pe de-a-ntregul de ce totul pleacă şi ajunge la Dunăre. De urmărit de o parte şi de cealaltă a fluviului care este activitatea omenească!!! S-ar părea că interesul brăilenilor pentru măreţul Istros s-a cam diluat în ultimele câteva sute de inundaţii…!

Glumeam odată, că pentru mulţi dintre cei care vieţuiesc în Brăila, Dunărea aproape nu există pentru că primul lor scăldat l-au făcut într-un canal de irigaţii. Şi spre marea mea surprindere, gluma s-a transformat în istorie: un personaj din anturajul de atunci a afirmat cu seriozitate că este adevărat, în localitatea din inima Barăganului de unde venea, acolo se scălda lumea…..!

braila-260m

Şi aşa arată Portul de ambarcaţiuni, zis şi Marina, de la 260 m. Dacă măriţi imaginea, puteţi să număraţi câte bărci sunt într-un oraş port la Dunărea Maritimă, la capatul de Nord al Bălţii Brăilei, adică 100.000 ha. de Bălţi, Iezere, Privale!  Şi vă spun eu câte autoturisme sunt înregistrate în oraş: vreo 80.000!

Să nu vă închipuiţi cumva că toate astea se datorează perioadei de după anii 90! Nici vorbă! Până-n 89, înfloritoarea economie comunistă abia dacă permitea, evident tot prin celebra „descurcare”, achiziţionarea vreunei amărâte de bărci cu rame, din lemn sau tablă, fibra de sticlă fiind pe atunci o „minune” de foarte puţini tangibilă. Şi fireşte, celebrul Veterok de câteva mârţoage putere, la fel de fiabil pe cât erau şi celelalte produse sovietice…

Este limpede că mârlănia, prostul gust, servilismul şi alte asemenea caracteristici omeneşti au făcut ravagii şi-n perioadele dintre şi dinainte de războaie. Dar ridicat la rang de necesitate socială ca după 50, nici vorbă să fi fost. Atât de bine s-au înşurubat în mentalul colectiv dispreţul faţă de locul pe care îl locuiesc, de autorităţi, oricare or fi alea, lipsa de respect pentru tot şi toate, fuga de orice responsabilitate, îndeosebi în cei aproape 50 de ani de comunism, încât se transmite aproape genetic, nu doar prin educatie, generaţiei crescute de noi.

Te înfioară mânia proletară cu care mulţi vorbitori înfierează dispariţia plimbărilor cu vaporul pe Dunăre! Şi asta doar pentru că, din lipsa de subiecte gazetăreşti, se bate monedă pe aiureala asta fără margini! Imaginaţi-vă un calcul de o mare simplitate: dacă mai sunt cam 40.000 de pensionari, din cei care ar fi putut să beneficieze de mai sus amintitele binefaceri comuniste, şi între Brăila şi Galaţi erau două curse dus-întors pe zi, cu nave de tip Mogoşoaia sau Mirceşti, pe care se ambarcau să presupunem 2/3 din capacitatea de 160 pasageri, adică vreo 100, asta înseamnă 200 de pasageri pe zi. Şi cum ştim că se lucrau 6 zile pe săptămână, măcar până la 16.00, cu toţii fără discuţie, rămânem cu 3 curse pe   săptămână pentru plimbare. Restul erau navetişti şi/sau oameni ai muncii în delegaţii. Aşadar, 300  pe săptămână. Ori 4 să calculăm lunar şi ori 10, că iarna mai o ceaţă, mai o gheaţă, navetiştii luau trenul, se fac 12000 pe an. Şi facem ori 10, ies 120000, adică pensionarii de acum puteau teoretic, în zece ani de tinereţe comunistă, să beneficieze de maximum trei curse cu bărcuţa la Galaţi şi-ndărăt!

Oare cine a stat vreodată să facă aşa o trăznaie de calcul, doar pentru a demonta o practică gazetărească veche de când lumea! Dar cât îi de uşor să înghiţi nemestecat…..!

Este aproape înfricoşător gândul că au trecut cam 50 de ani de comunism peste oraşul acesta şi nimeni nu vorbeşte despre asta. Mă uimeşte câtă bucurie emană din spusele locuitorilor de acum ai oraşului când vorbesc despre comoara patrimonială  arhitecturală, cea mai întinsă din intreaga Românie. Dar când am îndrăzneala să întreb ce construcţie monumentală, demnă de a fi luată în seamă laolaltă cu cele de dinainte, s-a construit între 1947 şi 2017, adică fix în 70 de ani, primesc tot felul de explicaţii aiuritoare, dar nici un exemplu!

Să cred că dacă tineretului i se spune să „ia viteză”, celor ca mine ar putea să ni se propună să luăm altitudine?

Şi ce s-ar întâmpla, dacă în aceste zile în care şleahta de conducători este mai determinată ca oricând, cu Kalajnikov-ul la ceafă, să ne dezbine iar, de data asta între tineri şi bătrâni, bugetari şi privaţi pentru a ne mâna din nou spre Soare Răsare, am începe să gândim cu mintea noastră, să ne cumpănim viaţa de-am trăit-o şi pe cea de va veni, şi să pricepem o dată pentru totdeauna că Brăila nu-i nici dormitor, nici cămin de nefamilişti, nici tarlaua unor infractori mai mari sau mai mici.

Că legea, atâta câtă este ea, e singura care ne apără;  nu relaţiile, finii, naşii, cumetrii, de abuzurile conţilor şi conteselor, lorzilor şi baronilor  pe care i-am lăsat liniştiţi să se nască şi să crească şi să ne asuprească.

Cred că în loc de altitudine voi lua atitudine. Încă nu ne-au luat dreptul de a vorbi. Şi până să ne trimită în Gulag, să comunicăm între noi cât mai putem.

Mâcar atât!                                                                  Lucian Țilea